Unde este cel mai frumos loc din România? Locul secret unde se aude ecoul liniștii

Din vârful dealului, privirea se rotește 360 de grade și cuprinde în raza sa splendoarea înălțimilor Văii Sebeșului, cu depărtările Șureanului și perspectiva Jinei, peste Podișul Secașelor. Jos vâjâie din când în când, ca un ecou din viitor, motoare care alunecă pe serpentinele domoale ale șoselei mulate pe meandrele Sebeșului și Lacului Nedeiu, stăvilit în cârca de beton a Barajului Obrejii.

Sus e liniște. Frunzele cireșului, ale perilor și ale prunilor se frăsuiesc acut în adierea vântului, apoi se potolesc sub mângâierea blândă a soarelui. Apa Nedeiului se unduiește lin și strălucește verde smarald în vale, în competiție cromatică cu albastrul senin al cerului, și aruncă săgeți de lumină către înaltul dealurilor din jur.

Pe dealul de dincolo de șosea și de apă, cândva, dacii lui Burebista au construit una dintre cele șase cetăți de apărare a Sarmisegetuzei Regia, Cetatea Căpâlna, inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO. Un drum șerpuitor și pieptiș mai ajunge și azi, prin pădurea ce îmbracă dealul, la ruinele vechii cetăți dacice. Dincolo de ea se deschide poarta Șureanului, până hăt departe către cocoașa Muntelui Puru.

Potecul oilor, ce brăzdează cocoașa dealului, vibrează primăvara și toamna sub tropăitul transhumanței ridicând colbul și bătătorind pământul. Toată vara se usucă parcă scrutând cu dor depărtările Șureanului, până tocmai la stânele de pe Puru ori de pe Cindrel; iarna se odihnește de parcă n-ar fi fost niciodată, sub oghealul de omăt neatins.

Oamenii Văii Sebeșului, sau mărginenii de pe Valea Frumoasei, sunt veseli, cu vorba caldă, dar hotărâtă. Nu te-ncurci cu ei dacă n-ai treabă. Știu a-și cânta traiul și nevoile și trăiesc guvernați de tradițiile și valorile moștenite de la bătrâni. Ai zice că aici e un spațiu încremenit în timp. Nu e. Doar esența vieții s-a păstrat neatinsă de păcatele lumii moderne. Aici oamenii mănâncă plăcintă cu brânză și ceapă cu aceeași plăcere cu care ar mânca nu știu ce delicatesă cu nume ce se pronunță pe vârful buzelor; se savurează siropul de muguri de brad și se prinde putere cu o palincă dată repede peste cap.

Nea Pătru e un bărbat hâtru, între două vârste, nu prea înalt, nu prea gras, cu vorba hotărâtă de la care nu se abate nici în ruptul capului. Râde cu toată inima și cântă cu tot sufletul. E om gospodar și așa îl știu toți mărginenii. Nevasta lui nea Pătru face plăcintă și alte bunătăți locale pentru că este sâmbătă sau dumininică, nu pentru că așteaptă oaspeți sau vizita copiilor de la oraș.

Așa sunt oamenii muntelui. Pentru ei viața se desfășoară în tiparele din strămoși definite de repere clare, care țin de tradiții, de modul de trai care i-au definit și individualizat în timp, de condițiile pe care Dumnezeu le-a creat pentru ei, aici în căușul munților, pe coamele dealurilor.

Și mai sus, pe calea Jinei, se găsesc sălașele, stânele localnicilor, culcușite în platoul pleșuv din vârful dealului. De aici cuprinzi cu privirea atâta zare câtă încape de la Alba Iulia până la Sibiu, de jur împrejur. Atâția munți, atâtea văi, șesuri și așezări. Drumul intră în pădure și după urcurșuri și coborâșuri se ițește brusc într-un gol vălurit și presărat cu stânci crescute parcă din pământ. În zare se vede Jina, poarta de intrare în cealaltă mărginime, a Sibiului. Casele mari cu acoperișuri roșii și grandioasa catedrală din Jina par așezate acolo special să împodobească o coamă golașă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *