Tabla Buții, puntea dintre Muntenia și Transilvania

În Tabla Buții (1340 de metri), am ajuns de patru ori în doi ani și de fiecare dată am redescoperit-o într-un fel anume sau, mai bine zis, de fiecare dată ni s-a descoperit într-un alt fel.

Prima dată, am venit dinspre Lacul Vulturilor, a doua și a patra oară dinspre Slon și a treia oară dinspre Cheia. Relieful este domol și liniștitor, iar din culme, din Tabla Buții (1340 de metri), desigur, dacă este senin, se văd în toată splendoarea Ciucașul, barajul de la Măneciu, Slonul și Cerașul și chiar până departe – Vălenii de Munte.

Prima dată, în iunie, veneam dinspre Lacul Vulturilor și am ajuns în Tabla Buții după o urcare care ne-a dat ceva emoții, pe un drum îngust printre copaci, acoperit cu un strat de frunze ude și ceva noroi. Am ieșit cu bine la Drumul Mare de pe Plai înainte de trecătoarea din Tabla Buții, dar după Vârful lui Crai. Drumul normal dinspre Lacul Vulturilor iese dincolo de trecătoare, însă noi am făcut un ocol, drumul fiind rupt la un moment dat pe traseu.

Pe pășunea din jurul Cimitirului Eroilor, ce se întinde ca o căldare între versanții molcomi, și colții Ciucașului, este amenajată o scenă de beton, fiind locul în care au loc în fiecare an festivitățile organizate de Primăria Cerașu la 6 august. Am mâncat acolo, după care am plecat spre Slon, pe sub Vârful lui Crai, apoi ne-am luat apă de la izvor.

A doua oară am ajuns în august. De data asta, eram în drum spre Comandău (Covasna) și ca să ocolim asfaltul și aglomerația de pe drumul normal, am trecut și noi munții prin trecătoarea strămoșilor. După ce am coborât Pasul Boncuța (1058 de metri), am urmat drumul la dreapta, pe valea Buzăului, abia născut, fiind un firicel de apă.

Pentru a ajunge a treia oară în Tabla Buții, ne-a mai trebuit o lună. Însă de data aceasta am venit dispre Cheia. Am urcat toboganul din Pasul Boncuța, iar apoi, după ce am mai aprins o lumânare la mormintele eroilor, am urcat pe Vârful lui Crai. De jur împrejurul nostru se vedeau așezările, văile și apele. Vântul era cam iute pe vârf, septembrie fiind, dar splendoarea peisajelor este neprețuită.

Ultima dată am ajuns în septembrie și am descoperit că anul acesta autoritățile locale din Cerașu au amenajat o troiță și un izvor la poalele Vârfului lui Crai.

De data aceasta, Tabla Buții ni s-a ascuns într-o ceață densă de abia vedeam drumul înaintea noastră. Și așa ne-a trecut și porțile cetății și ne-a ținut până am ajuns în Pasul Boncuța. Dacă drumul pe sub Vârful lui Crai și prin Tabla Buții este ușor accesibil, fiind destul de îngust, dar cu pietriș și bolovăniș, cel care coboară Pasul Boncuța, spre nord, ocolind Tabla Buții și lăsând în spate unul dintre drumurile care ajung la Lacul Vulturilor, este foarte îngust, printre pomi și foarte abrupt. Din timp în timp, mai este nivelat de o lamă, însă chiar și așa, apa care nu are altă cale de a se scurge de pe versant sapă ravene ca niște prăpăstii în drum. Odată ce ați coborât Pasul Boncuța, drumul la stânga duce spre Cheia, iar la dreapta spre Vama Buzăului.

Vraja din Tabla Buții

Dar dincolo de frumusețea peisajului, cu adevărat impresionantă este istoria bătătorită în cărările și drumurile munților de aici. Drumul care leagă Muntenia de Ardeal, printre Ciucaș și Munții Buzăului, prin Tabla Buții, tăind Munții Tătaru, poartă din vremuri de demult denumirea de Drumul Mare de pe Plai, acesta trecând pe la poalele Vârfului lui Crai (1460 de metri). Drum cu importanță comercială deosebită până la sfârșitului secolului al XVIII-lea, când a fost croit drumul de pe Valea Prahovei, dar și importantă cale militară și de graniță.

Drumul Mare de pe Plai – ce pornește din Slon, din Muntenia, și ajunge peste munți – în Țara Bârsei sau la obârșia Buzăului – era folosit chiar și de daci pentru schimburi economice, iar după cucerirea Daciei de către romani, acesta a fost pietruit, fiind transformat într-o „via strata”, romanii realizând astfel importanța economică a drumului.

Istoria și-a lăsat și urmele în Tabla Buții: ruinele Cetății Tabla Buții (Cruceburg sau Cetatea Buzăului, Arce Bozza, potrivit altor izvoare) – cetate a cărei mențiune istorică apare la începutul Evului Mediu – și Cimitirul Eroilor – mărturie a luptelor crâncene care s-au dat în trecătoarea Tabla Buții în timpul Primului Război Mondial.

Din cetate nu s-au păstrat decât câteva rămășite ale unor ziduri, încardând ca o poartă drumul. Ceea ce, altădată, se și întâmpla, în Evul Mediu, drumul trecând prin cetate, unde se afla și vama. Cetatea de piatră din Tabla Buții a fost distrusă de năvălitorii cumani și tătari (de unde și denumirile din zonă – Muntele Tătaru, Pasul Tătarului), iar apoi, între 1211 și 1225 a fost reconstruită de Cavalerii Teutoni, la ordinul regelui maghiar. Chiar și așa, cetatea a suferit numeroase distrugeri în urma nenumăratelor năvăliri tătare și turcești ce au avut loc după refacerea acesteia de către teutoni.

În Cimitirul Eroilor din Tabla Buții, o oază de liniște apărată de un zid de brazi înalți până la cer, se găsesc mormintele soldaților români, dar și nemți care s-au jertfit pe plaiurile de la poalele Vârfului lui Crai, dar și pe plaiurile din jur. Cimitirul a fost amenajat în 1919 de un preot din Slon, preotul Vasilescu, care a umblat zile în șir, după terminarea luptelor, cu căruța pe munți, adunând morții și îngropându-i creștinește laolaltă români sau nemți.

Apoi, localnicii din Cerașu, dar și români din toate colțurile țării veneau la cimitirul din Tabla Buții de 6 august, când se organiza o ceremonie de comemorare. Acest lucru s-a întâmplat până în 1948, când comuniștii au interzis pelerinajul. În 1985, primarul din Cerașu, Ion Ogrezeanu, a început să se îngrijească de cimitirul rămas de izbeliște pentru atâția ani. Din 1990 au fost reluate și ceremoniile de comemorare de la 6 august. Asta ar fi povestea pe foarte scurt. Mai pe larg, poate fi citită aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *