Anul acesta am ajuns, în sfârșit, în Maramureșul-gură-de-rai, la poalele Țibleșului, în Țara Lăpușului. Drumul spre poalele muntelui pornește din comuna Groșii Țibleșului, aflată la vreo 20 de kilometri de Târgu Lăpuș. Pe Valea Bradului, un drum de pământ, dar bun ajunge, după vreo 10 kilometri, la cabana Ocolului Silvic.
Aici, liniștea este starea de fapt, automat te deconectezi de la tot ceea ce înseamnă viață urbană și modernă. Doar înălțimile brazilor din jur se aud vâjâind în bătaia vântului, acompaniate de apa vijelioasă care vine dinspre munte. Niciun telefon, oricât de smart, nu are semnal acolo, așa că va trebui să vă obișnuiți doar cu zgomotele naturii.
Am ajuns la Groși seara, după zece ore în care am brăzdat de la sud la nord țara. A doua zi, pe 12.00, am pornit spre Țibleș, cu mașina, pe un drum forestier rezonabil, în cea mai mare parte cu pietriș. Primul popas a fost la vreo trei-patru kilometri, într-o vale întinsă, la fostele mine de la Țibleș, închise din 1992.
Gurile de mină sunt căscate în munte, iar accesul este permis vreo 20 de metri într-una dintre ele. Cealaltă este cotropită de un izvor, accesul fiind imposibil. Deși se spune că în mina de la Țibleș existau rezerve de uraniu, specialiștii contrazic această teorie, din mină fiind extras minereu de plumb, zinc și cupru.
Urcând coasta din stânga, pe un drumeag îngust, cu pietriș îi curbe foarte strânse, care tăiau în zig-zag muntele sub care se afla una dintre gurile de mină, am continuat drumul spre Țibleș.
Am urcat mai departe înspre Țibleș și am ajuns la Refugiul Arcer, o cabană micuță, destul de solidă, din lemn, amenajată auster cât să fie un adăpost sigur pentru cei pe care-i prinde seara pe munte.
Localnicii spun că aici, la refugiu, sau mai sus – în „grădiniță”, trăiește poetul Ioan Mich, un pustnic retras de câțiva ani pe munte. N-am avut noroc să-l găsim acasă, însă am intrat ca musafirii nepoftiți în culcușul lui.
De aici, am mai urcat cam 500 de metri pe un drum cu bolovăniș îngust cât să încapă fix o mașină. De aici, am pornit pe jos, drumul devenind doar cărare când cu bolovani, când lină, de pământ, acoperită cu ace uscate de brad. Bucăți de rocă vulcanică răsar de peste tot, mai mici sau mai mari, iar pe lângă cărare, se întind tufe de mure și de afine din care ne-am înfruptat până ne-am făcut mov la gură și pe degete.
Traseul, marcat cu albastru, continuă până într-o zonă mai largă, un fel de poiană la poalele muntelui, de unde ne-am ostoit setea la un izvor cu apă rece ca gheața, ce ieșea la iveală de sub un bolovan. În vale, se disting Groșii Țibleșului și Lăpușul.
Tot traseul, cu popasurile pe care le-am făcut, ne-a luat vreo trei-patru ore.
Și cum Țibleșul nu este decât o mică parte din Maramureș, revenim și cu alte povești din gura de rai de unde se agață harta-n cui.
