Expresia colț de rai s-a născut special pentru Maramureș și s-a demonetizat cu orice alt loc căruia i-a fost atribuită. Acesta a fost primul lucru care mi-a trecut prin cap când am călcat pe plaiurile maramureșene, deși n-am văzut nici a suta parte din frumusețile lor.
Și Slavă Domnului!, am văzut locuri care de care mai frumoase în țara asta, dar niciunele parcă atât de fermecătoare ca Maramureșul. Există în România câteva zone care au o încărcătură specială pe lângă peisaje, zone cu suflet, rădăcini și personalitate, iar dintre acestea, pe primul loc este Maramureșul.
Horinca și slana cu pită și usturoi
Nea Dănilă și tanti Titiana Mecleș sunt proprietarii morii de apă din satul maramureșean Săcel. Dar nu orice moară, ci ultima moară cu apă și cu vâltoare de pe Valea Izei, angrenată de forța apei Izei. Nea Dănilă e un om slăbuț, care nu-și trădează vârsta de 60 de ani, cu un chip care cântă fericirea. E genul de om a cărui față e doar pomeți și zâmbet.
Secretul este simplu: „În fiecare dimineață beau două sute de grame de horincă. Pe urmă, uite-așa de lungă o bucată de slană (și arată o fâșie cam de 15 centimetri între arătătoarele de la ambele mâini) și uite-atâta de lată (arată o lățime de două degete) o mânc cu pită și cu usturoi”. Nea Dănilă Mecleș are și o explicație pentru care bea anume 200 de grame de horincă: „Apăi omul are două mâini, două picioare, doi ochi, două urechi…”.
În fiecare dimineață beau două sute de grame de horincă. Pe urmă, uite-așa de lungă o bucată de slană și uite-atâta de lată o mânc cu pită și cu usturoi.
Obișnuit cu turiștii în ograda lui, te primește cu inima deschisă în gospodăria lui și te prezintă neapărat lui Haiduc. Un ciobănesc mioritic ciolănos și lânos, cam leneș, care păzește ograda din lanț. „E periculos dacă-l las liber!”, explică nea Dănilă.
Titiana Mecleș, nevasta lui Dănilă, are 58 de ani și e o femeie mică de statură, bondoacă, dar energică, învârtindu-se ca un titirez.
Nea Dănilă îi spune rusoaică din cauza numelui, care, spune el, vine de la cel ucrainean Tatiana, apoi începe să dea exemple de cântărețe de muzică populară din zonă și de dansatoare care poartă numele acesta. Tanti Titiana se la lasă pe o parte, ne face cu ochiul și râde spre noi însoțindu-și gesturile cu un „Eeeiii!” aproape fâsticit.
Mașina de spălat de la sat
Moara familiei Mecleș este pe partea stângă a drumului principal care străbate comuna Săcel, dinspre Moisei spre Bârsana. Un fel de firmă este cățărată pe stâlpul de la poartă, pe care scrie: „Moara lui Dănilă Mecleș peste Râul Iza”, dar și „Asigurări”.
Treci podețul de pe Iza și te trezești în gospodăria lui Dănilă, unde se află nu doar o moară pe apă, ci și o vâltoare și un darac de lână, toate mecanismele fiind puse în mișcare de forța Izei, deviate într-un jgheab de lemn. Dănilă Mecleș a rămas ultimul morar din sat.
Primul lucru pe care-ți pică ochii este vâltoarea, o mașină de spălat primitivă care mestecă în forța apei în cădere cergi, cuverturi și țoale. Tanti Titiana întinde pe gard câteva pături pe care tocmai le-a scos din „cuva” vâltorii și se grăbește să urce să dea drumul la apă ca să ne arate cum funcționează mașinăria. Trage niste opritori de lemn care potolesc cascada și deviază apa pe „țeava de alimentare” a vâltorii. Apa cade spumegândă și se zbuciumă nebunește în cuva de lemn unde se pun covoarele la spălat.
Măruntaiele Izei
Tanti Titiana continuă turul și ne invită înăuntru, ca să ne arate cum funcționează și moara. Te izbește un miros plăcut de lemn și de făină de porumb. Mecanismul este la „subsol” și perfect funcțional.
La moara lui Mecleș, kilogramul de mălai costă 2 lei. E aproape la fel de fin ca făina de grâu. În aceeași încăpere, tanti Titiana expune și lăicerele țesute de ea, trăistuțe și cergi. Toate făcute de ea ca să le vândă turiștilor. Metrul de țol costă 50 de lei, iar o trăistuță costă de la 30 la 60 de lei.
Ne scoate pe o ușă în dosul morii și ne duce la daracul de lână. Aici sunt două mașinării care funcționează tot prin forța apei. „Dar trebuie să fie debit mai mare”, argumentează tanti Titiana, care pare să se simtă în elementul ei în camera daracului.
În dreapta, este o mașinărie de scărmănat lâna, după care, gata scărmanată și descâlcită, lână este preluată de a doua mașinărie cu mai mulți tamburi care, de fapt, presează lâna, și o aranjează în valuri ca niște suluri. Apoi caierul se așază pe furcă și gospodina toarce firul.
Capăt de drum
Moara de pe Iza din Săcel este moștenirea familiei Mecleș, Dănilă fiind a treia generație de morari. Datând de la mijlocul secolului al XIX-lea, moara a aparținut unor evrei, la care bunicul lui Dănilă fusese slugă. Și când au vândut moara, evreii i-au dat-o bătrânului Mecleș, mulțumiți de loialitatea și de calitățile de gospodar ale acestuia.
Din păcate, Dănilă nu mai are cui s-o transmită mai departe. „Băiatul e cu masterat, lucrează în asigurări, iar fata e asistentă medicală, lucrează la Urgențe. Ei nu vin aici. Cât mai trăim o întreținem și avem grijă de ea”, spune resemnată și cu o urmă de regret în voce tanti Titiana. Toată gospodăria lui Dănilă Mecleș din Săcel este un muzeu funcțional al tradițiilor satului maramureșean care încă mai are autenticitate.
În liniștea Bârsanei
De la moara lui Dănilă Mecleș până la Mănăstirea Bârsana mai sunt doar 35 de kilometri. Ne-am luat picioarele la spinare, sau mai degrabă ne-am luat roțile la drum și am ajuns la Bârsana în prag de ploaie tomnatică, spre seară, după ce am trecut cam în grabă prin satele împodobite cu frumoasele porți maramureșene, cu turle de biserici de lemn și animate de săteni pregătiți de nuntă în straie populare. Mai mare dragul să te uiți la ei.
Bârsana ne-a așteptat cu liniștea ei neclintită, pe vârful dealului. Din curtea splendidă a mănăstirii, chiar și pe ploaie măruntă, mocănească, se vedeau cum se ridică precum caimacul laptelui aburii din pădurile ce îmbracă dealurile din jur.
Am dat un ochi și în muzeul mănăstirii – intrarea costă un leu de care primești o vedere cu mănăstirea – și am admirat specificul vieții maramureșene tradiționale.
Bisericuța caldă și înmiresmată răsuna de slujba vecerniei. Am rămas câteva minute la vecernie, iar când am ieșit, ploua cu găleata. Însă liniștea și pacea, paradoxal, parcă erau și mai evidente în răpăiala ploii.
